VIOREL ILIȘOI, CULTURA ÎN TRANZIȚIE, 2026

 Costel Zăgan e poet și când își scrie CNP-ul.

HYPERION, NR. 1-2-3, 2026

 COSTEL ZĂGAN

CIORAN

Mi-ar place să fiu liber

liber ca un cimitir în fașă

dar cum să scap de cereber

că nu-s sultan nici pașă

Liber ca un cimitir în fașă

cu morții dați la maximum

îmbrac viața ultima cămașă

direct pe trupul meu de fum

Cu morții dați la maximum

dar cum să scap de cereber

ajuns cu sufletul în drum

ce mi-ar place să fiu liber

Dar soarta-i tot mai lașă

liber ca un cimitir în fașă

CERVANTES INTERNAȚIONAL, 68, 2026

COSTEL ZĂGAN

* Scriu, adică sunt liber.

TĂCERE-N DOI

Ce poezie frumoasă ești iubito

te-aș învăța pe dinafară

dar mă încurc mereu la sâni

cuvintele au muguri pe la țară

Ți-aș învăța pe dinafară

și părul și gâtul și buricul

și încotro nemaiavând de primăvară

aș recunoaște c-am descoperit nimocul

Ce poezie frumoasă ești iubito

și eu ce norocos am fost

când tăcerea am zdrobit-o

și-am priceput că toate au un rost

Și aia și aceasta și aceea

ce chestie perfectă e femeia

 

CONSTELAȚIA IUBIRII, EDITURA CERVANTES, BUCUREȘTI, 2026

LA REVEDERE COPILĂRIE BINE-AI VENIT

 Copilărie cu fiecare lacrimă mă îndepărtez

însă rămâi centrul intangibil al Universului

merg de parcă aș lua Calea Lactee în primire

survolez moartea în orice clipă de la înălțimea inimii

oriunde aș privi Dumnezeu există

iar atunci când închid ochii neființa dispare

și sufletul aterizează precum roua pe-un petic de iarbă

dincolo de capătul infinit al nopții

COSTEL ZĂGAN

MĂRUL LUI ADAM (LUCIAN ALECSA)

 Pentru prima dată când i-a fost frică

Klara și-a pierdut mărul lui Adam din gâtlej

năucă

își rotunjește și acum degetele mănunchi

în jurul frunții

și rostește blesteme

lacrimi amare îi umple căușul palmelor

umezind lutul din care va turna crucifixul

cel tămăduitor de adolfi proscriși

Buclele ce-i atârnă pe frunte

se învrăjbesc la mângâierile nopții

și rup razele lunii ca pe niște vreascuri de brad

obrajii îi sunt cuprinși 

de-o hemoragie soră cu moartea

inimi minuscule de termite îi inundă fața

până hăt în plămâni

convoaie de nervi îi saltă piftia de suflet

gata să-i șiroiască printre coaste

creierul îi suge la mameloanele unor scofâlcite gânduri

ceva imagini albe și roșii

să-și echilibreze cică destinul

Adolf o apasă pe pântec

care ca nu cumva să rămână grea

cu o speranță de viață 

sau cu vreo pasăre de pradă

preacurvia este apanajul sofismului

sub picioare Adolf ține capul Klarei

crescut ca o prelungire a tălpilor

nu se lasă gâdilat cu toate că-i simte

zvâcnetul tâmplelor și lătratul inimii

Lumea lor a devenit un țarc al perversiunilor

în care gânduri păroase fac bine minții

excită plămânii și răcoresc saliva

inimile lor rămân înnodate

într-un pahar cu otravă

servit ritualic la fiecare mic dejun

ochii lui sunt deschiși

numai și numai în pântecul ei

secretă vedenii și suc gastric

tratându-i ulcerul

ea lucrează cu mult mai minuțios

își varsă privirea o dată pe zi în creierul lui

developîndu-i toate senzațiile

a căzut pe loc într-o greață totală

și azi i se desprind în vârtej sentimentele toate 

ca niște țigle roșii de pe acoperișul buncărului

la un megafon imens

proptit la egală distanță între viețile lor

se anunță invazia unor lăcuste străvezii 

Klara uimește lumea cu celebrul ei nechezat

Adolf pare ceva mai prudent

stă c-un coșciug la căpătâi

și-și adună rămășițile 

nerv cu nerv

celulă cu celulă

Cu chiu cu vai reușesc să-i înlătur

și să trag stolurile.

LUCIAN ALECSA, ȚINUTUL KLAREI, EDITURA DIONIS, 2005

  

FOAIA ALBĂ A NOPȚILOR

Ca 

o

femeie dezlănțuită

mă arunc

dintr-un vis

în

altul

dintr-un vers

în

următorul

dintr-o poezie

în

alta

Costel Zăgan

 

VARIANTA OPTIMĂ

Îmbătrânesc încetișor

lume de ce m-aș grăbi

de n-am habar să mor

las totul pe-a doua zi

Costel Zăgan, AXIOMELE LUI DON QUIJOTE